Furăm startul

Din jurnal

Noi furăm startul dacă învățăm asta de pe acum. Așa că mulțumim mult. Că ne ajutați și sunteți lângă noi."

Am început să lucrez la 19 ani. Primul job a fost un job de vară. Se organiza ditamai congresul poștașilor la Palatul Parlamentului și aveau nevoie de mulți tineri drăgălași care cunoșteau diferite limbi străine și care puteau sta soldățel pe lângă sălile de ședințe sau puteau asista cu orice pe participanți. M-am distrat mult vara aia făcând pe ghidul de congres. Nu aveam niciun ban în buzunar. Uniformele ni le dădeau ei, dar pantofii erau ai noștri. Țin minte că mi s-a rupt talpa unuia într-o seară și am umblat așa cu ea cu teama să nu vadă cineva și să mă dea afară. A doua zi am venit cu ei lipiți cu superglue-ul care se prelingea un pic pe lângă talpă. Mergea și așa.

Nu mai țin minte cât am câștigat atunci, dar țin minte că am câștigat mulți prieteni. Eram toți tineri. Stăteam toți la grămadă de dimineață până seara târziu, mâncam la grămadă și ascultam Lucifer Son of the Morning în vestiare unde ne și îmbrăcam cu cămășile albe, fustele negre, cravatele albastre la gât și pantofii negri în picioare. Pentru că era un fel de congres uriaș, au venit oameni din toată lumea și au adus cadouri pentru alți participanți. Dintre cadourile alea, unele au ajuns la noi. Așa m-am pricopsit cu o oaie cu blană merino din Noua Zeelandă care face beeeee când o întorci și pe care o am și acum, la atâția ani distanță.

Vara s-a terminat și aveam nevoie de bani pentru facultate. Intrasem la taxă, deci trebuia să scot banii de undeva. Tot printr-o prietenă de la faimosul congres al poștașilor am obținut un job de secretară la o companie în care urma să îmi petrec următorii 8 ani. Ce făceam? Răspundeam la telefoane și făceam legătura cu angajații din clădire, primeam faxuri, scoteam la imprimantă foi și trimiteam emailuri. Primeam poștașii. Nu aia de la congres, ăștia locali și banali care veneau cu colete. Aveam biroul sub o scară, deci, impropriu spus, birou. Eram eu, o imprimantă și un telefon sub o scară. Negociasem 6 ore de lucru în loc de 8 ore, că aveam și facultatea și primeam 600 de lei pe lună pentru asta. Trebuia să încep de undeva și, cum nu aveam alternative, asta era cea mai bună opțiune pe care o aveam. Mi-a luat puțin timp să detest munca asta și să încep să mă foiesc.

Următorul job pe care l-am aterizat în aceeași companie a fost de secretară pentru directoarea departamentului de producție. Prima mea întâlnire cu ședințe, agende, minute și decizii luate la nivel înalt. Bine, eram toți tineri pe atunci și discuțiile erau puerile, dar mie mi se părea că suntem la Pentagon și luăm decizii de interes național. Acolo am învățat să fiu atentă la cei din jur, să prind informația și s-o transform în acțiune. Și să lucrez în Excel. Mult Excel. Managerii de departament se purtau urât cu mine. Eram cea mai mică, așa că se purtau cum se poartă oamenii mărunți cu chelnerii. Nu toate. Șefele mari nu erau așa. Pe ele le plăceam și era o bucurie să stau pe lângă ele, deși una mă intimida pentru că avea un cartonaș pe birou pe care scria, de partea ei, „nu te enerva” și de partea celui care stătea în fața ei, „nu mă enerva”. Mi-a plăcut mult asta. Am învățat multe de la ea.

Zilele mele erau împărțite între muncă, facultate și iar muncă. Începeam la 8 dimineața și terminam la 11 seara. Eram tânără. Nu simțeam oboseala. Dar la un an distanță mi s-a luat și să fiu cea mai mică de la masă. Am vrut mai mult. Pot mai mult.

Eram prietenă bună cu femeia de serviciu-șefă. Într-o zi, când eram noi două la o bârfă pe coridor, se deschid ușile liftului și din el ies victorioase, de parcă toată lumea e a lor, trei fete. Cine sunt ele? Întreb. Ele sunt project manageri. “Project managerii” mi-a sunat în cap în timp ce ieșeau ca Wonder Woman, Catwoman și Spice Girls pe ușa liftului în soarele de după-amiază. M-am uitat după ele mult timp și am zis: da, asta vreau și eu să fac!

Acolo, pe coridorul ăla întunecat, Anca mică își punea o dorință. Eu o să ajung project manager. Nu trece ideea prea departe pentru că mă lovesc de primul NU chiar din partea somităților companiei. N-ai maturitatea necesară, n-ai pregătirea necesară. Hai, lăsați-mă măcar să intru în training și să dau testul. Acceptă, dar să fac cumva să nu îmi afecteze în niciun fel jobul actual. Avem o înțelegere.

Intru în training. Unde au intrat un job full-time, o facultate full-time, intră și un training. Intru în training cu o foame imensă. Învăț repede cum să scriu un chestionar astfel încât un programator să îl transforme dintr-unul de pe foaie într-unul digital. Învăț tipuri de întrebări, routing-uri, segmentări. Mă ajută și faptul că fac sociologie la școală și îmi și place. Mă agăț de liftul ăla cu superfemei de parcă e evadarea mea din văgăuna asta de job. Ies din training cu cea mai mare notă din seria mea. Se bat departamentele pe mine. De la „n-ai maturitatea necesară” ajung în poziția de a alege eu unde vreau să mă duc.

Petrec următorii 6 ani ca unul dintre cei mai buni project manageri din companie. Lucrez mult și lucrez cu spor. Sunt una dintre femeile din liftul ăla de superfemei. Eu știu ce înseamnă să urci de una singură, așa că pe cei care vin după mine îi iau sub aripa mea și îi învăț meserie. Găsesc o satisfacție imensă în a-i vedea pe alții crescând.

Sunt un profesionist bun și serios și obțin un job în Italia, deși, informal, acel job era deja destinat altcuiva. Iau eu interviul, așa că eu sfârșesc în Milano, iar ea sfârșește șefa mea. Ne chinuim una pe alta doi ani, dar măcar eu beau câte un macchiato bun în fiecare dimineață. Muncesc bine în Italia. Crește satisfacția cu două puncte, de la 6 la 8. Lucrăm bine, deși sunt în continuare „la rumena” de care se mai face mișto în birou. Am 25 de ani și sunt cea mai tânără de acolo. Reușesc să le țin piept, dar viața în Italia e dură și singuratică. Mă scufund în muncă și asta devine toată viața mea. Mă bucură fiecare proiect care reușește, mai ales unul făcut pe un eșantion de oameni din Taiwan în jurul anului nou chinezesc.

La finalul mandatului nu primesc mărire, cum primesc colegii mei din țară. Mărirea ta? Mărirea ta e că ai stat doi ani în Milano. Trebuie să mai primească și alții. La 27 de ani, dau nas în nas cu ceva ce pe atunci mi s-a părut o nedreptate. În sistemul meu de valori, dacă muncești mult, ești răsplătit pe măsura muncii. Îmi iau la revedere și plec mai departe.

Am 27 de ani, proaspăt întoarsă din Italia, cu un salariu de 3700 de lei acum. Vreau să plec, dar nu știu unde, așa că mă agăț de prima oportunitate care îmi vine în cale la doar o lună de la întoarcerea acasă. E luna noiembrie. Dau interviul prin telefon pe o scară ruginită din Sema Park, un loc gol și liniștit unde știu că nu dă nimeni de mine. Îl iau. Cer cu emoții 1000 de euro și nu-mi vine să cred că îi și primesc. Lucrez cu olandezii și cu țările nordice și în cultura lor mă simt ca peștele în apă. Înfloresc.

Jobul nu mă solicită așa tare, dar pun ochii pe altceva: dacă reușesc să fiu 3 ani la rând top performer, pot pleca într-un program de voluntariat o lună într-o țară emergentă. Devine steaua nordului pentru mine. Îmi zic spre pădurea amazoniană! N-am ajuns în pădurea amazoniană, dar am ajuns în India și asta mi-a schimbat viața.

În goana mea după pădurea amazoniană, ajung în India ca voluntar, ajung în New York cu un program de leadership și aterizez cu un job de executive assistant pentru vicepreședintele echipei de marketing în Europa. Continui să ajut. Țin traininguri, iar asta îmi oferă în continuare o imensă satisfacție. Continui să mă foiesc când lucrurile devin prea ușoare.

Descopăr design thinking și vreau și eu să văd cum se lucrează cu metodologia asta. Scriu pe LinkedIn unei tipe pe care o apreciez mult. Muncesc și pe gratis, dar ia-mă și pe mine să învăț. E de acord și încep să îmi petrec timpul pe lângă ea și gașca ei. Îmi place. Vreau mai mult. Vreau să devin product manager acum, dar, spre deosebire de rolul meu de project manager, asta pare al dracului de greu de obținut. Nu reușesc nicicum să mă angajez și nu știu cui să-i cer ajutorul. Vreau asta, dar mi se spune că nu am experiență. Nu am background tehnic. Nu îmi iese.

Lucrez pe gratis pe la unii, pe la alții măcar să mă lase să văd ce înseamnă treaba asta. Aterizez joburi în startup-uri și încep să învăț, dar mă macină cultura organizațională de companie mică românească. Le părăsesc pe rând când simt că mă pierd între emoții și orgolii și nu avansez deloc cu învățarea. Încep să urc cu ultimul job aterizat, dar atunci viața mea se schimbă complet și decid să schimb. Dar despre asta într-o altă poveste.

O viață întreagă îmi trece prin fața ochilor când primesc telefonul ăla și de la capătul liniei se aude o voce de adolescent care mă întreabă de unde să înceapă dacă vrea să se angajeze pentru că are nevoie de bani.

Parcă mă sun pe mine din trecut. De unde să încep? Cu ce?

Harta mea s-a construit din mers. Fără un plan concret, fără o direcție anume. Am mers din oportunitate în oportunitate ca o bilă pusă în mișcare cu multă forță de un elastic. Fără prea mult timp de decizie, fără prea multe opțiuni. Am luat ce a venit și am scos ce e mai bun din fiecare.

Am bâjbâit douăzeci de ani, am prins lifturi, am forțat uși, am muncit gratis, am nimerit și bine și prost.

Și acum poate cineva de 16 ani nu trebuie să descopere absolut totul singur.

Există cineva acolo care crede că fură startul dacă mă are în viața ei. Aș face bine să nu dezamăgesc.